Despre sens… într-o perioadă în care viața poate pendula între frica de moarte, de singurătate și dorința de a trăi liber

Trecem cu toții printr-o perioadă care ne provoacă din multe puncte de vedere și care ne pune în contact cu limite, resurse și, într-un sens mai profund, mai ales pentru cei familiarizați cu abisurile lumii lăuntrice și nu numai, cu sensul vieții.

Dincolo de orientarea firească într-o situație de criză spre ceea ce ține de (supra)viețuire (și aici recunoștința mea se îndreaptă către toți cei care își exercită cu devotament și profesionalism meseria – medici, asistenți sociali, psihologi ș.a. în această perioadă dificilă pentru noi toți și de mare încercare pentru grupurile vulnerabile din societate), nu puțini sunt cei care își pun întrebări despre sensul existențial simțind cum pendulează emoțional între frica de moarte, de singurătate și dorința de a trăi liber, sănătos.

Păstrând o notă de optimism, salvatorii și la propriu și cei ”de profesie” (pentru cunoscători) au multă treabă în perioada aceasta, iar cei în contact cu ei își vor pune totuși anumite întrebări – adesea atunci când nu-i aude nimeni, uneori când nu se aud nici măcar ei înșiși. La cei care prețuiesc bogăția vieții interioare lucrurile se trăiesc la un nivel de intensitate crescută, în sensul aprofundării contactului cu sine, și chiar se gândesc cum pot veni mai aproape de ei înșiși, în sensul creșterii personale – e drept, uneori și la anumite încurajări ostentative venite din mediul online.

Cei care au legătură cu zona psihoterapiei au marele câștig (sunt și excepții și e firesc, fiecare cu ritmul său, cu stilul său, cu mecanismele sale) de a se putea împrieteni mai mult cu sine. Da, este posibil, chiar și în acest scenariu cu iz apocaliptic. La unii se întâmplă spontan ca vechile mecanisme de a fi într-o continuă alertă, într-o luptă sau fugă constantă (ca o constantă a vieții, ups!) să fie înlocuite cu mecanisme mai sănătoase, nu de îngheț, cum poate vă gândiți, ci cu o blândețe care aștepta de mult să iasă la suprafață, o liniște de mult râvnită. Procesul nu e întotdeauna ușor și nu se întâmplă mereu spontan (și aici e uneori mult lucru cu tine în spate) și de la sine, iar fantomele lăuntrice nu se transformă peste noapte în cai verzi pe pereți. Însă cei care au curajul de a deschide larg ochii în interior, însoțiți mai ales, au privilegiul (vine cu muncă, vă asigur) de a se putea experimenta pe sine într-un mod nou, visat, așteptat. Ce înseamnă asta concret? Înțelegerea faptului că tipul de reacție la evenimente de genul celui pe care îl trăim astăzi (epidemia COVID-19) are mare legătură cu experiențele noastre timpurii, cu felul în care ne-am descurcat cu viața încă de mici, înainte de a ne fi născut chiar. Tipul de expunere la stres și maniera în care am fost sau nu liniștiți (experimentarea sentimentului de a fi singuri, de a nu fi fost conținuți, de a nu ne fi simțit protejați etc., indiferent cât de mult s-au străduit cei apropiați să ne ofere confort emoțional) are un impact și astăzi asupra noastră prin felul în care trăim și răspundem la amenințări reale sau plămădite în laboratorul zonelor mai delicate și mici ca vârstă dinăuntrul nostru.

Unii dintre noi suntem atât de familiarizați cu drama, încât nu știm să (ne) trăim în afara ei. E nevoie un travaliu psihoterapeutic (lung uneori) pentru a descifra sensuri și înțelesuri ale alegerilor noastre și a deprinde noi căi de a ne poziționa într-o zonă tot mai bună dinăuntrul nostru și de a o crește. Și, odată cu ea, noi legături neuronale. Sunt părți din noi care pot fi într-un real conflict în această perioadă, teama și frica de a nu se sfârși totul versus dorința puternică de a trăi și de a experimenta liber și creativ viața. Dar lupta nu ne duce nicăieri. E important să ne putem da voie să fim în contact cu emoțiile noastre, să le acceptăm și astfel se vor îmblânzi și vom putea auzi mesajul din spate, care poate fi unul adânc imprimat în corpul nostru, ca teama că o să rămânem singuri, nevăzuți, neauziți, nemângâiați. Totodată, frica, fiind în contact cu ea, ne poate ajuta să deschidem mai bine ochii și să realizăm cât de mult ne dorim să trăim și că am fost poate pe modul hold o vreme bună. Tot din teamă și din mesajele preluate din afara noastră de a nu fi noi, liberi, creativi etc., pentru că acest lucru ar fi însemnat să supărăm și apoi să fim pedepsiți sau chiar abandonați. Experiența izolării de astăzi scoate la suprafață angoasele noastre existențiale, unele preexistente pandemiei, dar pe care le-am îngropat în muncă în exces, dependențe diverse, tratamente superficiale, aparent aducătoare de succes, bunăstare materială sau alte bunuri care devin perisabile atunci când rămânem doar noi cu noi în spatele măștii și a mănușilor care în mod cert nu ne pot apăra de noi înșine, de complexitatea lumii noastre interioare și de suferințele sufletului nostru. Această imersare în activități sau distrageri de la noi are ca rol, în multe dintre cazuri, înecarea fricii, a temerii, chiar a celei de a trăi cu adevărat așa cum știm în adâncuri că ne place, ne dorim, dar poate ne e greu chiar să visăm la noi fiindu-ne bine. Vă amintiți probabil, chiar în timp ce lecturați acest material, câte scuze ați invocat (nu conștient) în trecutul nu tocmai îndepărtat (sau poate faceți asta chiar și acum) pentru a nu face ceea vă încântă cu adevărat. Imersarea în activități sau în plăceri anodine ne ține departe de cine suntem cu adevărat, cu toate insecuritățile noastre, și are rol de mecanism de protecție (paradoxal, nu?) pentru părțile din noi care au fost obișnuite să se aștepte că în orice clipă se poate întâmpla ceva rău. Sigur, mecanismul acesta de care vorbim a fost cândva unul de ajutor, dar astăzi ne ține departe de procesul vindecării lăuntrice și de accesul la o viață trăită pe placul inimii noastre, la o viață mai bună.

Într-un fel, privind lucrurile dintr-o perspectivă ce are legătura cu reziliența și cu posibilitatea de a găsi un sens sau de a extrage un mesaj dintr-o experiență nu tocmai fericită (care, la rândul ei, poate fi conectată cum am văzut mai sus cu altele din trecut), ceea ce se întâmplă astăzi ne provoacă la a face un pas înspre noi, indiferent de ceea ce înseamnă acest lucru, de la reevaluarea modului în care ne-am trăit viața până de curând, implicând alegerile noastre, până la a face curățenie în anumite cartiere din viața noastră, a reevalua relații, a pune limite, a regândi apropierea și distanțarea (emoțională), a ne îngriji mai bine pe noi înșine și spațiul pe care îl locuim, a ne bucura de activități hrănitoare (mai ales sufletește) și a ne da voie să experimentăm bucuria lucrurilor simple, a da formă pasiunilor noastre etc., a ne apropia mai mult de descoperirea de sine.

Pare a fi un moment bun să reflectăm asupra modului în care ne gestionăm pe noi înșine în condiții nu tocmai prielnice experimentării și libertății pe care ne-o dorim, dar și asupra conceptului de libertate interioară. 🙂 Totodată, conceptul de siguranță ocupă un loc cheie, iar la nivel de relații, verbele a oferi, a cere și a primi (sprijin ș.a.) au o însemnătate deosebită nu doar în prezent, în contextul actual, ci și în contextul general al vieții noastre. O altă provocare este cum să încercăm să facem o constantă din apropierea de noi înșine și cei semnificativi pentru noi, din de a ne simți vii și, mai mult, de a ne obișnui să nu ne grăbim decât într-o singură direcție, către starea de bine, spre acel acasă din interior.

N-am uitat de frică. Cele de mai sus nu invită nici pe departe la a da la o parte temerile, neajunsurile, la a îmbrățișa negarea sau a ne îmbăta cu un pozitivism de suprafață, ci dimpotrivă, invită la căutarea în adâncuri, în autenticitatea simțirii și trăirii și la a cere sprijin (indiferent ce înseamnă asta pentru fiecare, posibilitățile fiind diverse) dacă simțim că nu ne putem descurca singuri. Revenind la frică, învățăm mai ales de la copii (nu uita copilul interior !) că, îngrijită cu blândețe, auzită, mângâiată, se transformă… în bucuria de a trăi.

Ce vreau să spun este că ne e greu tuturor în diferite feluri în această perioadă și avem nevoie să ne conectăm la resursele noastre și poate mai mult ca niciodată să folosim această perioadă pentru a  veni mai aproape de ceea ce ne face bine și poate chiar de o formă de sprijin pe care unii nu am experimentat-o încă, dar care există și care are capacitatea de a ne aduce (în timp, desigur) mai aproape de experimentarea aristocrației vieții interioare, cum frumos exprima Bruckner. Iar eu înțeleg prin asta a fi mai blânzi cu noi și mai umani, a dezvolta capacitatea de a ne îngriji spațiul interior și de ne bucura de el, de a ne purta mai puțin ca prizonieri ai propriului castel interior, ci ca adevărați stăpâni ai acestui spațiu pe care îl putem onora și îmbogăți așa cum simțim.

Și, da, fiecare va găsi pentru sine și în ritmul său ce i se potrivește mai bine și, poate, alături de acest răspuns, curajul de a da glas și de a păși spre ceea ce îl bucură cu adevărat și îl îmbogățește de sens… sens personal și al vieții.

Sorina Dumitrache

Imagine: free photo from https://pixabay.com

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s