„Love should not hurt! STOP violenţei împotriva femeilor!” – Interviu cu echipa ANAIS

„Bătaia e ruptă din rai”, „Am crezut că așa se trăiește…”, „Unde să plec?”, „Merită să îndur pentru copii”, „Oare ce va spune lumea dacă plec?”, „L-ai luat, cu el rămâi”, „Mai rău de atât nu se poate întâmpla”, „Femeia trebuie să fie umilă, supusă bărbatului”… Sunt doar câteva replici pe care le cunoaștem cu toții.

Țara noastră ocupă un loc fruntaș în Uniunea Europeană la capitolul violență domestică, cazurile raportate sunt din ce în ce mai multe, iar anual zeci de femei sunt ucise de către partenerii lor în România. 

Abuzul poate îmbrăca însă nenumărate forme: de la amenințări cu moartea și tentative de omor, contuzii, răni, julituri, fracturi, luxații, leziuni, la constrângeri de tot soiul, injurii, acuzații diverse, denigrare în fața altor persoane, control financiar, îngrădirea libertății ș.a., unele manifestări fiind atât de subtile, încât cu greu realizezi că ești victima acestui flagel numit violență domestică.

Echipa ANAIS, pregătită întotdeauna să asiste, ne răspunde la câteva întrebări cheie în descifrarea fenomenului violenței domestice exercitate împotriva femeilor și, mai ales, ne propune căi de a spune stop acestui flagel, de a spune NU suferinței.

În literatura de specialitate, violența domestică este descrisă ca o serie de comportamente de agresivitate fizică, verbală, psihologică, sexuală, economică etc. pe care un partener le manifestă în relație cu celălalt partener (sau în relație cu un alt membru al familiei) în cadrul oficializat al familiei sau în relația de conviețuire. Care este definiția pe care Asociația ANAIS o utilizează cel mai des în relația cu cele pe le asistă, având în vedere faptul că femeile care apelează la ajutorul vostru provin din toate păturile sociale, iar unele dintre acestea neagă abuzul sau nu înțeleg exact ce li se întâmplă?

Mihaela Mangu, președintele ANAIS: În cadrul organizației, încercăm pe cât posibil să nu generalizăm, deoarece pentru noi fiecare caz este particular. Ca definire care ne ajută în determinarea grupului-țintă, în abordarea situațiilor și în intervenția pe caz, ne folosim de ceea ce apare în legislația națională. Violența domestică nu apare în legislația românească ca atare, ci cu denumirea de „violență în familie”, a cărei definiție este completată cu cea din literatura de specialitate și din legislația și tratatele internaționale la care România ia parte. O definiție cuprinzătoare față de cea din legislația națională este oferită de Convenția de la Istanbul – Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice, și anume: „Violența domestică va însemna toate acțiunile de violență fizică, sexuală, psihologică sau economică care survin în familie sau în unitatea domestică sau între foști sau actuali soți sau parteneri, indiferent dacă agresorul împarte sau a împărțit același domiciliu cu victima”. Lucrăm cu femei victime sau vârstnice din toate păturile sociale, cu statut sau fără, asta pentru că, încă de la înființare, am ales să dezvoltăm servicii pentru grupul-țintă – victime ale violenței în familie -, indiferent de mediul și statutul social din care provin.

Abuzul îmbracă multe forme, unele mai ușoare, unele cu o intensitate și o gravitate mai mari, de aceea și victimelor le este uneori dificil să recunoască faptul că se află într-o relație abuzivă. Rușinea, refuzul de a admite că ai făcut alegerea greșită pot duce la acceptarea și normalizarea violențelor la care ești supusă de către partener, cel mai adesea. Atunci când vorbim de violențe manifestate de către copii față de părinți, acestora le este greu să solicite ajutorul specialiștilor, probabil intervin percepțiile legate de relația de sânge, iertare, credința că aceștia se vor schimba, că vor realiza că ceea ce fac nu este bine. Credem că este foarte greu pentru un părinte să decidă pedepsirea propriului copil mergând și cerând sprijin autorităților.

Adela Szentes, psihoterapeutul ANAIS: Dincolo de definiția victimei care cuprinde problematica violenței domestice, noi numim femeia asupra căreia este direcționat abuzul beneficiară, deoarece suntem aici să îi oferim serviciile aferente de consiliere, îndrumare, conștientizare, de care are  stringentă  nevoie.

Femeile se împotrivesc de multe ori ideii că partenerii lor sunt abuzatori, deși există toate semnele că sunt supuse abuzului. Care sunt formele de violență domestică cu care v-ați confruntat cel mai des în munca voastră și care sunt pericolele cele mai mari la care se supun femeile rămânând în relație cu abuzatorii?

A.S.: Cea mai întâlnită formă de abuz este abuzul fizic, și spunem asta deoarece victima  ajunge în ONG-ul nostru doar atunci când situația scapă de sub control, în cele mai multe cazuri. Aici facem referire la bătăi crunte, la maltratarea femeii de către abuzator. Următoarea formă de abuz este abuzul verbal, psihologic, emoțional, pe care îl conștientizează sau nu victima în momentul în care vine la consiliere socială sau consiliere psihologică. Unul dintre riscurile majore la care se supune victima violenței domestice este că pattern-ul distructiv care există în relația de cuplu nu încetează, chiar se amplifică după o scurtă perioadă, femeia ajungând din nou să treacă prin ciclicitatea relației abuzive.

M.M.: Multe dintre femeile cu care am lucrat ajung să ceară ajutorul când conflictele escaladează și se agravează, când se ajunge la violențe fizice repetate și cu o intensitate crescută. Puține solicită ajutorul când violențele sunt manifestate numai verbal, social sau economic. Poate pentru că sunt mai ușor de tolerat sau pentru că fiecare crede într-o schimbare. Pericolele cele mai mari la care se expun femeile ce rămân în relații abuzive sunt degradarea stării de sănătate, stimă de sine scăzută, greutate în gestionarea relațiilor sociale, randament scăzut la locul de muncă și chiar instalarea unor boli psihice precum depresie severă sau tulburări ale comportamentului, însă pierderea vieții este pericolul cel mai mare în ceea ce le privește.

Alegerile femeilor au efecte devastatoare pentru copiii acestora, care sunt condamnați și ei să trăiască în teroare și tensiune continuă. Aleg să rămână pentru că probabil aceea este zona lor de confort, acela este stilul de viață pe care ele îl cunosc, decizia de a se separa de abuzator aducând cu sine și o nouă viață, un necunoscut pe care multe dintre ele nu sunt pregătite să îl înfrunte.

Supusă unor adevărate presiuni psihologice, unde durerea este amestecată cu ideea de dragoste și cu cea a simțului datoriei sau al loialității față de partener și față de ceilalți membri ai familiei, femeii îi poate fi aproape imposibil să admită că este victimă a violenței domestice și să ceară ajutor. Cum/când își dă seama o persoană că este victima violenței domestice și care sunt pașii pe care are nevoie să îi urmeze pentru a ieși din acest scenariu abuziv?

A.S.: Nu am putea să vorbim despre un pattern funcțional și sănătos în cazul acestor femei care conștientizează că se află într-o relație abuzivă. De cele mai multe ori, persoana care iese din relație începe să conștientizeze cât mai concret formele de abuz prin care a trecut. În cele mai multe cazuri, la începutul procesului de interacțiune cu propria problematică, este necesar să accepte că abuzul chiar a fost o formă de relaționare foarte persistent în relație. Unul dintre primii pași pe care trebuie să-i facă este să accepte că are nevoie de ajutor, și aici ne referim la ajutorul de specialitate, la informare, la contactul cu propriul ei sine. Consilierea psihologică se axează pe resursele pe care femeia le are pentru a ieși din relația abuzivă și pe nevoia sa de conștientizare a rolului asumat.

M.M.: Este greu de spus când o femeie își dă seama că trebuie să ceară ajutorul; își poate da seama, însă poate să nu aibă curajul să o facă și nici informațiile necesare despre cum ar trebui să o facă. Fiecare persoană are propria scară de valori și principii și, uneori, atunci când partenerul lezează una dintre valori sau credințe ale persoanei, aceasta ajunge să ceară ajutorul. Un exemplu întâlnit la mai multe beneficiare este faptul că partenerul manifestă diferite forme de violență asupra lor, de la verbală până la fizică, violențe pentru care ele nu au solicitat niciodată ajutorul, dar, în momentul în care partenerul le-a scuipat, au perceput acest gest ca pe un act de jignire și degradare pe care nu l-au putut tolera, atunci luând hotărârea de a cere ajutor. Pentru a ieși dintr-o relație abuzivă, primul pas și cel mai important este să conștientizezi că te afli într-o astfel de situație și să decizi că nu este o viață ce merită a fi trăită, apoi, etapele următoare sunt particulare pentru fiecare caz în parte.

Deși, uneori, violența îmbracă forme extreme, existând riscul uciderii victimei de către agresori, sunt nenumărate cazuri de femei dependente emoțional de partenerii lor, care se întorc la agresor, cu riscul de a-și pune viața în pericol. Putem vorbi, de fapt, de un soi de simbioză între parteneri, de o relație de codependență. Cum se explică această dificultate de a se rupe de agresor și ce anume din ceea ce oferă atât unul, cât și celălalt le ține în viață relația?

A.S.: Dincolo de simbioza existentă în relația victimă-agresor, vorbim aici și de sindromul Stockholm, victima făcând tot posibilul să îi facă pe plac agresorului, ajungând să se identifice cu el. Atitudinea aceasta are la bază supraviețuirea, acest aspect fiind o strategie subconștientă în care victima își găsește „stabilitate” în această relație. Chiar dacă, aparent, pentru omul obișnuit, este o relație în care este pusă în pericol viața victimei, loialitatea inexplicabilă de care dă dovadă femeia abuzată este determinată de atașamentul patologic pe care îl are față de abuzator. Atașamentul traumatic este indus sistematic de către agresor, femeia abuzată aderând astfel la ideologiile partenerului, propriile ei păreri fiind distorsionate, controlate, astfel Eul fiindu-i anihilat.

Victima ajunge în punctul de non-retur, preluând perspectiva abuzatorului, identificându-se cu el și chiar ajungând să-i dea dreptate, iar în alte cazuri cedând chiar în fața propriei vieți și ajungând la suicid. Agresorul procedează astfel încât să își valideze propria personalitate predominant narcisică, în care el primește confirmarea autorității lui în relație cu victima. Agresorul găsește validarea propriei masculinități în faptul că victima, în relația cu  el, trebuie să îi acorde respectul, autoritatea, exclusivitatea reproductivă, respectând în acest mod „patriarhatul”.

M.M.: Suntem diferiți și asta ne face să fim particulari, de aceea nu putem generaliza o idee care să se aplice tuturor cazurilor în care femeile sunt dependente emoțional de agresor, iar acesta de victimă. Este adevărat că unele rămân în relație pentru că se hrănesc cu acele puține momente de tandrețe și iubire oferite de partener – incidentele violente se pot petrece o dată sau de două ori pe săptămână sau lună/an, în rest, partenerul este blând și iubitor. Altele motivează că nu a fost așa de la început sau pur și simplu nu au unde să meargă, cui să ceară ajutor. În astfel de relații, întotdeauna partenerii se hrănesc din felul de a fi al celuilalt, asta până când incidentele escaladează.

Uneori, abuzul îmbracă forme extrem de fine, mai ales cel psihologic, agresorul fiind un maestru în a-i inocula victimei sentimentul de vinovăție, dar și de responsabilitate pentru întreaga familie, pentru integritatea copiilor și chiar a lui însuși. Astfel, de multe ori, victima devine un salvator al relației, al familiei, al agresorului, având falsa credință că, dacă îndură toate tratamentele acestuia din urmă, lucrurile se vor schimba în bine. Cât de anevoios este procesul separării de agresor și cel al vindecării emoționale la victimele abuzului?

A.S.: Adaptarea sistematică a victimei la factorul de violență o face pe acesta incapabilă, de cele mai multe ori, să recunoască acest fenomen al abuzului psihologic. Procesul de conștientizare, înțelegerea consecințelor abuzului asupra propriei persoane, cât și asupra copiilor, consecințe care, de  multe  ori, se manifestă în planul sănătății fizice, mentale, emoționale, chiar în dezvoltarea lor sanogenă, determină victima să ia în considerare procesul separării constructiv și edificator. Vindecarea emoțională  necesită o perioadă de restructurare în toate planurile ființei. Aici vorbim de un proces  psihoterapeutic lung pe intervenție și abilitare, centrat pe activarea și dezvoltarea unor noi resurse care o vor ajuta pe femeie atât să supraviețuiască, cât și să înceapă o nouă viață… una echilibrată.

Toleranța crescută pe care cei abuzați o manifestă față de violență încurajează perpetuarea abuzului pe filon transgenerațional. Care sunt falsele credințe pe care le au femeile ce se confruntă cu violența familială/domestică astfel încât nu pot accepta plecarea din mediul abuziv, rămânând astfel blocate în rolul de victimă?

A.S.: În filonul transgenerațional există credințe  bine împământenite prin care victima a fost învățată să acționeze și să reacționeze la situațiile de viață pe care, într-un mod inconștient, le-a preluat din viața de familie sau, mai exact, din copilăria timpurie. Pe linia maternă, de multe ori, femeia preia rolul victimei și îl și aplică în viața sa de zi cu zi. Este „învățată”, „educată” să fie umilă, supusă, să tacă, să nu comenteze. Aceste comportamente  pe care și le-a introiectat victima în stilul ei de personalitate sunt acum un stil de viață distructiv pentru dezvoltarea armonioasă a eului.

În fenomenul violenței domestice sunt întâlnite mai multe mituri, ca de exemplu: „Violența domestică este caracteristică familiilor sărace sau cu un statut social inferior”, „Unele femei merită sa fie abuzate, ele sunt cele care îl provoacă pe partener”, „Consumul de alcool și droguri cauzează violența domestică”. Care sunt, de fapt, realitățile violenței domestice, care sunt factorii favorizanți, cei care întrețin abuzurile și, mai ales, care sunt aspectele cel mai greu de gestionat în munca de asistare a victimelor?

A.S.: Miturile și clișeele legate de violența domestică pot fi doar factori indicatori, dar în niciun caz factori determinanți ai acestui fenomen. Ieșirea din stereotipii și consilierea victimei, psihoeducația, consilierea socială sunt un proces de scurtă sau de lungă durată pe care femeia abuzată îl va parcurge.

Am putea discuta aici despre obstacole exterioare și interioare care fac dificilă  întreruperea unei relații violente. De exemplu, riscul de a fi hărțuită, agresată, mai rău, în cazul în care decide să plece, găsirea unei locuințe, dificultăți financiare, stigmatizarea socială sau teama de a nu se descurca, amintirile legate de partea plăcută a relației, pierderea siguranței, a casei, a copiilor.

Munca noastră este delimitată și știm care sunt repercusiunile asupra femeii, așa cum aminteam, tiparul de personalitate diferă de la caz la caz. Sunt victime ale violenței domestice care preferă să iasă din acest cerc vicios într-un mod foarte rapid, dar există și o categorie a celor ce revin periodic în relația patologică de victimă-agresor. Pentru această categorie, singura formă de relaționare este aceasta, într-o măsură mai mare sau mai mică, victima fiind mereu „validată” de către agresor. În limbajul de specialitate, se numește „luna de miere” sau spirala violenței. Odată depășit momentul crizei, autorii violenței își exprimă regretul, promit că nu vor mai adopta un astfel de comportament, simt frica pierderii partenerului și fac tot ce pot  pentru a fi iertați.

Noi, cei care lucrăm direct cu victima, nu putem estima niciodată dacă aceasta va reveni în acest cerc vicios, indiferent de implicarea noastră  profesională.

Știm că, în timpul relației cu agresorul, femeia victimă a violenței domestice suferă din cauza multor lipsuri, de ordin emoțional, material etc., la care ați făcut, de altfel, referire mai sus, însă există o serie de pierderi cu care aceasta se confruntă și după ieșirea din relația respectivă. Care sunt acestea și mai ales care sunt temerile cu privire la lucrurile pe care le-a lăsat în urmă (materiale și psihologice, deopotrivă)?

A.S.: Odată cu pierderea casei, a locului de muncă, a relației stabile de familie, în anumite cazuri, a copiilor, victima pierde și o parte din sinele ei, care rămâne traumatizat din cauza factorilor abuzivi ai relației. Ființa umană poate trăi fără aspectele de ordin material, dar, din punct de vedere emoțional, reabilitarea și  reintegrarea reprezintă un proces de durată, în care victima conștientizează pierderile de ordin emoțional. Odată pierdută încrederea în sine, victimei îi trebuie un anumit timp de reintegrare într-un mediu securizant, spre a se putea reconecta la propriul Sine.

Care sunt repercusiunile părăsirii domiciliului conjugal cu care se confruntă cele ce își găsesc curajul să plece? Cum pot fi minimalizate aceste riscuri și ce protecție le oferă statul român victimelor?

A.S.: Victimele aflate în plin proces de separare  trec prin traume de pierdere destul de costisitoare pentru integritatea lor emoțională. Odată cu pierderea încrederii în sine, cu invalidarea lor ca entitate umană, ele pierd de foarte multe ori  bunurile materiale, sunt obligate să părăsească domiciliul, deoarece asta le ajută să se separe de agresor, în anumite cazuri, copilul preferă să rămână în  casă cu agresorul ș.a.

M.M.: În anul 2012 a fost introdus în legislația românească instrumentul de protecție numit „ordin de protecție”. Acest instrument poate fi folosit de persoana a cărei viață, integritate fizică sau psihică ori libertate sunt puse în pericol printr-un act de violență din partea unui membru al familiei. Această persoană poate solicita instanței ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecție, prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, maximum șase luni, măsuri – obligații sau interdicții, cum ar fi: evacuarea temporară a agresorului, reintegrarea victimei în locuința familiei; obligarea agresorului la păstrarea unei distanțe minime determinate; interdicția pentru agresor de a se deplasa în anumite localități sau zone determinate pe care persoana protejată le frecventează ori le vizitează periodic; interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondență sau în orice alt mod, cu victima; obligarea agresorului de a preda poliției armele deținute; încredințarea copiilor minori sau stabilirea reședinței acestora. Agresorul mai poate fi obligat la suportarea chiriei și/sau a întreținerii pentru locuința temporară unde victima, copiii minori sau alți membri de familie locuiesc ori urmează să locuiască din cauza imposibilității de a rămâne în locuința familială.

De asemenea, instanța mai poate dispune luarea unei măsuri de control al respectării ordinului de protecție și pentru prevenirea încălcării acestuia, cum ar fi: obligarea agresorului de a se prezenta periodic, la un interval de timp stabilit de instanță, potrivi împrejurărilor, la secția de poliție competentă cu supravegherea respectării ordinului de protecție și/sau obligarea agresorului de a da informații organului de poliție cu privire la noua locuință, în cazul în care prin ordin s-a dispus evacuarea lui din locuința familiei.

Pe lângă oricare dintre cele de mai sus, instanța poate dispune și obligarea agresorului de a urma consiliere psihologică, psihoterapie sau poate recomanda luarea unor măsuri de control, efectuarea unui tratament ori a unor forme de îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.

Ce drepturi are victima violenței în familie?

Drepturile unei victime a violenței în familie sunt cele prevăzute în Legea 217 din 2003, republicată cu modificări și completări (2015), coroborate cu cele prevăzute în Legea 211 din 2004, cu modificări privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor.

Acestea sunt: Dreptul la respectarea personalității, demnității și a vieții sale private. Dreptul la informare cu privire la exercitarea drepturilor sale. Dreptul la servicii de consiliere, reabilitare, reintegrare socială. Dreptul la asistență medicală gratuită. Dreptul la consiliere psihologică gratuită. Dreptul la protecție specială, adecvată situației și nevoilor sale. Dreptul la asistență juridică gratuită. Dreptul la alte servicii. Dreptul la compensații financiare.

Există la nivel social tendința de a denigra agresorul și de a ignora cauzele care îl aduc în acest rol de abuzator. Este cunoscut faptul că în fiecare agresor există o victimă, însemnând că, la rândul său, acesta a fost supus unor abuzuri, de regulă în perioada timpurie a vieții sale. Din datele pe care le aveți, câți dintre cei care agresează cer ajutor de specialitate și urmează un program de consiliere psihologică sau psihoterapie?

A.S.: Asociația ANAIS lucrează cu femeile victime ale violenței domestice, dar în practica  mea de cabinet am întâlnit agresori care au cerut ajutor de specialitate pentru a-și putea conștientiza cât mai clar partea de abuzator și ce anume i-a pus în rolul acesta de-a lungul vieții. În anumite cazuri, și acestea foarte puține, abuzatorul este cel care cere consiliere psihologică, apoi este instanța care înștiințează agresorul să efectueze un anumit număr de ședințe la psiholog.

Cum se simte un asistent social, un avocat, un psihoterapeut atunci când, deși folosește toate resursele la care are acces, se confruntă cu eșecul în munca desfășurată? De fapt, când vorbim despre eșec, ce valențe capătă acesta în activitatea voastră?

A.S.: Pentru fiecare lucrător în parte, valențele eșecului direct în relația cu beneficiara serviciilor noastre sunt diferite. Spunem asta deoarece ține foarte mult de dezvoltarea psiho-emoțională și profesională prin care fiecare dintre noi trecem atunci când ne alegem o meserie. Când vorbim de eșec, am putea spune că apare doar în acele cazuri când survine moartea victimei, și acesta nu este eșecul nostru ca profesioniști, ci eșecul uman al pierderii, al durerii, în relația cu omul din fața ta. Știind, de altfel, că nu mai este nimic de făcut în această direcție, niciodată!

Cum se repercutează la nivel emoțional contactul cu acest tip de beneficiari?

A.S.: Igiena emoțională este unul dintre aspectele foarte importante în domeniile noastre de activitate. Depinde cum anume simte fiecare persoană să facă acest lucru, bine-venit este și timpul liber, pe care îl valorificăm în alte direcții.

Care sunt programele împotriva violenței în familie pe care Asociația ANAIS le-a promovat de-a lungul vremii și cele pe care le derulează în prezent?

M.M.: Încă de la apariția Legii 25/2012, Asociația ANAIS a inițiat campania de informare și conștientizare în cadrul proiectului „Stop violenței în familie!“ împreună cu Direcția Generală de Asistență Socială a Municipiului București, oferind servicii specializate pentru victimele violenței în familie și participând activ la acțiuni de advocacy și grupuri de lucru pentru uniformizarea legislativă. Am inițiat campanii pentru promovarea și combaterea violenței în familie alături de instituții publice locale și alte ONG-uri partenere.

Asociația ANAIS oferă gratuit consiliere și îndrumare socială, consiliere juridică cu privire la drepturile victimelor violenței în familie, sprijin în redactarea documentelor juridice, formularea și pregătirea dosarului pentru emiterea ordinului de protecție, reprezentare în fața instanței de judecată în vederea obținerii unui ordin de protecție (pentru persoanele care se află în București) consiliere psihologică și psihoterapie pentru victimele violenței în familie (femei, bătrâni și copii), consiliere psihologică/psihoterapie pentru victimele abuzului sexual în care agresorul nu este partener, în cadrul Centrului pentru prevenirea și combaterea violenței în familie.

17343038_749915278498660_3736397847779949747_n

Asociaţia ANAIS oferă gratuit consiliere şi îndrumare socială, consiliere juridică cu privire la drepturile victimelor violenţei în familie, sprijin în redactare a documentelor juridice, formularea și pregătirea dosarului pentru emiterea ordinului de protecție, reprezentare în fața instanței de judecată în vederea obținerii unui ordin de protecție (pentru persoanele care se află în București) consiliere psihologică şi psihoterapie pentru victimele violenţei în familie (femei, bătrâni şi copii), consiliere psihologică/psihoterapie pentru victimele abuzului sexual în care agresorul nu este partener, în cadrul Centrului pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie.

DSC03158

Mihaela Mangu este absolventă a Facultății de Sociologie și Asistență Socială – Universitatea din Buucrești, membru fondator al Asociaţiei ANAIS şi presedinte al acesteia încă de la înfiinţare (2011).

„Întotdeauna am fost atrasă de domeniul social şi mi-am dorit să mă implic şi să contribui la dezvoltarea şi implementarea de proiecte în această zonă. Cred că gradul de civilizaţie al unei societăţi este direct proporţional cu statutul femeii în respectiva societate, dar şi că respectul pentru fiinţa umană este o valoare esenţială în munca celor din domeniul social şi nu numai.” (Mihaela Mangu)

16486811_1557325894285236_2403517937014656754_o

 

 

Adela Szentes este psihoterapeut, expert în consilierea victimelor abuzului și violenței în familie, cu competențe în psihoterapie experiențială individuală a copiilor, adolescenților, adulților, cuplului și familiei; competențe în psihosexologie.

 

 

 

(Interviu realizat de psih. dr. Sorina Dumitrache)

One Comment Add yours

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s