Deţin fiu homosexual. Solicit repararea! (Psihosexologie – evaluare și intervenție terapeutică)

Poate fi vindecată homosexualitatea?

Există mulţi psihologi, medici generalişti şi psihiatri, care s-au confruntat cu o astfel de solicitare. Uneori, mai rar, ar putea să difere genul, iar părinţii – cel mai adesea mama – să vină cu inculpatul (sau cu inculpata) la cabinet, ca să-i fie scoşi gărgăunii din cap:

– Nu-ş’ ce l-a apucat dom’ doctor. Zice că lui îi plac băieţii. Eu nu concep aşa ceva. Lucrul ăsta nu poate întâmpla în familia noastră. Spuneţi-mi cum facem să-i scoatem prostiile astea din cap?

Nu contează ce vrea el, nu contează dorinţele şi sentimentele lui, ci contează ceea ce spune lumea că „e bine”. Iar adolescentul respectiv este un obiect care se află în posesia părinţilor şi la mila opiniei sociale şi care trebuie remediat, de parcă ar fi un lucru material care s-a stricat, care nu mai funcţionează la parametrii solicitaţi. Nu este decât ceva deţinut… în regim de detenţie.

În graba lor de-a arunca cu pietre, a pune etichete şi a stigmatiza, mulţi nu stau să se gândească la ce se referă, de fapt, orientarea sexuală: la atracţia sexuală faţă de un gen sau altul, acelaşi cu al persoanei sau nu. Cuvântul cheie este atracţie. Gândeşte-te la ultima oară când ţi-a plăcut cineva, când te-ai simţit atras de o persoană: ai avut în vreun fel de ales, ai putut să controlezi în vreun fel atracţia, ai putut să decizi pe cine să placi, de cine să te îndrăgosteşti? Şi-atunci, dacă se spune că dragostea e oarbă, că îndrăgostirea întunecă raţiunea, de ce le pretind anumite persoane unor alte persoane pe cine să iubească, de cine să se simtă atrase?

Şi mai gândeşte-te la faptul că există multe persoane care se simt atrase de persoane de acelaşi sex, dar care aleg, cu toate acestea, să se supună regulilor sociale şi să aibă o familie standard, de convenienţă, doar din cauza presiunii sociale. Şi persoanele acestea, deşi sunt atrase de persoane de acelaşi sex, rămân fidele partenerului/partenerei de cuplu, deci nu dau curs dorinţelor din sufletul lor şi nu pun în act comportamentul sexual cu parteneri de acelaşi sex. Sunt aceste persoane heterosexuale sau homosexuale? Şi, mai ales, ce se întâmplă, cu adevărat, în sufletul lor? Îmi imaginez că, din punct de vedere psihologic, trăirile lor pot fi foarte asemănătoare cu cele ale unei persoane heterosexuale care e forţată să trăiască într-o căsătorie gay.

Sunt puţini, însă, cei care se gândesc la trăirile semenilor de lângă ei, în general. Iar atunci când mai există şi o etichetă discriminatoare, cu atât mai puţin. Ba, chiar mai mult, au existat curente religioase şi (pseudo)terapeutice (iniţial pusesem psihoterapeutice, dar nu cred că acestea îşi merită prefixul) care au încercat să vindece homosexualitatea. Şi multe au pretins că au şi reuşit. Nu intenţionez să descriu aici metodele folosite de terapia de conversie sau de terapia reparatorie pentru a ajunge la acest obiectiv (dacă vreţi să citiţi mai multe despre acest subiect, vă voi semnala când va apărea la editura Trei o carte pe care-am tradus-o şi în care sunt descrise ceva mai detaliat), dar este imperios necesar să menţionez că acestea nu sunt metode terapeutice, ci sunt, mai curând, şi nu cred că exagerez când spun acest lucru, metode de tortură moderne. Dacă în antichitate inchiziţia tortura oamenii folosind diverse dispozitive, cei care aplică terapia de conversie astăzi (da, încă se mai aplică, deşi legal vorbind este interzisă) folosesc metode psihologice pervertite şi distorsionate, folosindu-se de emoţiile persoanelor gay, de vinovăţia şi ruşinea acestora, în încercarea de a le inhiba pornirile, dorinţele, sentimentele de atracţie faţă de persoanele de acelaşi sex. Sunt, de fapt, metode de condiţionare, de asociere a lucrurilor care le plac cu stimuli dezagreabili. Terapie aversivă. Care poate să funcţioneze o vreme (sau deloc), dar care îşi va pierde cu timpul din putere pentru că e foarte greu să condiţionezi pentru totdeauna un instinct; iar sexualitatea este, în primul rând, un instinct, ceva profund şi bazal. Nu e deloc surprinzător, deci, faptul că metodele care pretind că vindecă homosexualitatea au efecte negative pe termen lung – vinovăţie, anxietate, autodispreţ – şi sunt foarte dăunătoare.

Dincolo de întrebarea din titlu, însă, o întrebare şi mai bună este de ce ar vrea să schimbe cineva orientarea sexuală a cuiva. De ce ar deranja pe cineva orice activitate sexuală care este liber şi deplin consimţită de ambii parteneri? Atâta vreme cât ambii parteneri simt plăcere şi se bucură de acest lucru? Tu ce-ai spune dacă te-aş informa că poziţia ta sexuală preferată este deviantă, anormală, ruşinoasă şi că trebuie să renunţi la ea? Deşi îţi place şi ţie şi persoanei cu care o practici?

Dacă doreşti să afli mai multe despre persoanele gay şi despre dificultăţile psihologice cu care se confruntă acestea, te invit să citeşti cartea Iuliei Molnar, Psihologia identităţii gay, publicată de editura SPER.

Iulia Molnar este şi cea care a susţinut atelierul din cadrul Programului de formare în Psihosexologie organizat de Institutul SPER. Dacă sâmbătă ne-am întâlnit cu persoane transgender (vezi articolul aici) şi am discutat împreună cu Sorina Dumitrache despre modalităţi alternative de percepere şi trăire a sexualităţii, duminică am avut ca invitaţi persoane gay. Iar aceasta îmi aminteşte că unul dintre motivele pentru care am ales acest program de formare în detrimentul altuia care există la noi în ţară este faptul că cealaltă şcoală de psihoterapie promovează terapia reparatorie. Iar acest lucru nu numai că este în contradicţie cu consideraţia faţă de fiinţa umană, cu drepturile şi libertăţile fundamentale ale oamenilor, ci, paradoxal, este în dezacord inclusiv cu Manualul de Diagnostic al Tulburărilor Mentale (DSM IV-TR), în care homosexualitatea nu mai figurează ca tulburare de câteva decenii bune.

all-i-needÎn concluzie, ceea ce mi-ar plăcea mie să reţineţi din acest articol este că orientarea sexuală
şi comportamentul sexual sunt două lucruri sensibil diferite, că terapia de conversie şi terapia reparatorie sunt dăunătoare, dar, mai ales, faptul că pentru adevărata iubire nu contează genul, atâta vreme cât iubirea e împărtăşită şi cei doi parteneri, oricare-ar fi sexul lor, îşi dau deplin consimţământul informat cu privire la ceea ce se întâmplă între ei. (review de Psih. Radu Filip)

One Comment Add yours

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s