Interviu cu Prof. Gerhard Fichtner

prof-dr-gerhard-fichtner„Dacă primesc mesajul că eşecul face parte din procesul de învăţare, copiii vor fi încurajaţi să continue. Aceasta este o poveste fără sfârşit, până la finalul vieţilor noastre.“


Gerhard Fichtner este psihopedagog special şi cadru didactic universitar. A urmat studii şi a acumulat experienţă, pe parcursul multor ani, în psihoterapie corporală, Shiatsu și presopunctură. Este docent în echipa de cadre didactice a Academiei Germane pentru psihomotrică, începând din 1989.

 

Aveţi o experienţă bogată atât că profesor universitar, ca cercetător, cât şi că practician cu multiple formări (presopunctură, Shiatsu, psihoterapie corporală). În ce manieră a influenţat evoluţia dvs. personală şi profesională studiul unor domenii atât de variate?

 De la începutul activităţii mele ca profesor şi terapeut, am fost interesat de „ceilalţi” şi în mod natural, dar, mai târziu, şi de propria persoană. Conceptul de „dialog” a fost un motiv puternic să învăţ şi să experimentez. Astfel, mi-am dat seama că celelalte persoane mă oglindeau atât pe mine, cât şi propriile mele probleme, umbre şi comportamente uzuale. Apoi, totul a devenit dintr-o dată foarte clar: dacă îmi doresc să înţeleg şi să lucrez cu persoanele din faţa mea (elevi, studenţi, clienţi etc.), trebuie să mă descopăr şi să lucrez mai întâi cu mine. Asta înseamnă găsirea de noi căi de dezvoltare a unui respect în ceea ce priveşte toate aşa-zisele mele neajunsuri, eşecuri, răni, traume şi dureri, sentimente de vină şi de ruşine şi aşa mai departe. Acest lucru însemna, până la urmă, descoperirea propriului meu adevăr. După ce am luat această decizie, lucrurile au început să se aşeze – am început să descopăr oamenii „potriviţi” şi abordările terapeutice „potrivite”. Am urmat cursul vieţii şi am descoperit calea către mine, „cheia de aur” către „pasagerul” de alături: descoperă-te şi respectă-te pe ţine, găseşte-ţi propriile resurse pentru viaţă ta! Pe scurt, călătoria profesiei de terapeut în lumea de afară a început odată cu descoperirea lumii interioare, cu compasiunea pentru mine şi pentru cel de lângă mine.

 

Aţi susţinut foarte multe workshop-uri de psihoterapie corporală în Germania împreună cu prof. Amara Eckert, colaboratoarea dvs. Care sunt cele mai des întâlnite problematici cu care lucraţi în astfel de grupuri?

Cele mai frecvente tematici asupra cărora se lucrează în grupuri sunt următoarele: armonizarea cu propriul corp; vindecarea de traume şi dureri; conflictul dintre apropiere şi distanţare (una dintre cele mai des întâlnite probleme); frică de a fi singur şi de a te simţi pierdut; nevoia imediată da fi iubiţi şi respectaţi aşa cum suntem.

 

Tot mai mulţi specialişti înţeleg importanţa unei abordări corporale în terapia traumei. Cum anume susţine lucrul cu corpul procesul de vindecare în terapie?

Având în vedere faptul că nici cercetătorii nu ştiu exact cum se derulează acest proces, nici eu nu vă pot răspunde cu precizie. Tot ce pot să vă spun este că, dacă ne dăm voie să fim în contact cu propriul corp într-o manieră „Mindful” şi să-i activăm amintirile, toate problemele vor ieşi la suprafaţă în ritmul lor. Încet, încet, vom intra în contact cu propriile resurse şi cu potenţialul de autoreglare, care au o valoare interioară foarte mare. Acesta este începutul, momentul în care începem să acordăm corpului permisiunea de a se vindeca şi de a învăţa din nou preţuitul „dar” al autoreglării în propriul ritm. Aceasta este propria iniţiere, venită din interiorul nostru. Poate că celulele se pot organiza într-o ordine nouă şi hrănitoare şi probabil că ele învaţă că lucrurile sunt bune aşa cum sunt. Repet, poate… Ca terapeut, vezi reacţia corpului clientului, fie că se deschide, se extinde, fie că se micşorează, se contractă. Aceasta este calea, şi putem merge mai departe sau putem alege să mai aşteptăm puţin.

 

Cum aţi intrat în contact cu terapiile de regresie? În ce constă mecanismul regresiei în terapie şi când se foloseşte această tehnică?

În primul rând, eu nu sunt de acord cu termenul de „regresie” în munca mea. În sensul clasic, regresia desemnează o retragere temporară către stadiile anterioare de dezvoltare. În accepţiunea mea, ne îndreptăm mai degrabă spre conceptul de „Copil Interior”, care auto-conectează persoana la un nivel mult mai profund. Aceasta înseamnă că intră din nou în contact cu „comorile” şi suferinţele din copilăria timpurie, care ne-au ajutat să supravieţuim şi să ne dezvoltăm. Aceste „comori” sunt creativitatea, curiozitatea, puterea, senzualitatea, dorinţa de a te simţi bine, de a te simţi ca un întreg, fiinţa în ansamblul ei, inclusiv toate restricţiile, durerile şi traumele pe care le-am trăit în acea perioadă. Toate acestea au contribuit la formarea personalităţii noastre. Începem prin restabilirea contactului clienţilor cu acest limbaj uitat şi continuăm cu aprecierea şi acceptarea amândurora. Abia apoi putem trăi că adulţi, cu copilul din noi alături. Astfel, nu vorbim de regresie, ci de o progresie către o viaţă mai abundentă.

 

Un concept care generează uneori polemici este cel de ”touch in therapy” (atingere în terapie). Puteţi să ne explicaţi ce presupune acesta şi care sunt limitele acestui tip de contact?

Este foarte greu de dat un răspuns, cu toate că subiectul este destul de simplu. Atingerea face parte din viaţă noastră şi este chiar sursa vieţii noastre, de la bun început. Ea ne hrăneşte şi ne ajută să ne deschidem pentru ceilalţi – uneori, din păcate, nu se întâmplă acest lucru. În contextul terapeutic, ai nevoie de o abordare „Mindful” pentru a te apropia la acest nivel. Atingerea îi aduce în contact pe clienţi cu tiparele vechi, care pot fi atât plăcute, cât şi dureroase. Aşa că trebuie să generăm o atmosferă respectuoasă şi unificatoare cu clientul nostru în fiecare moment şi în fiecare situaţie a procesului terapeutic.

 

Atât dvs., cât şi colaboratoarea dvs., prof. univ. dr. Amara Eckert, lucraţi în manieră experienţială. Ce anume v-a determinat să optaţi pentru acest stil de lucru şi care credeţi că sunt atuurile acestei abordări în terapie?

În primul rând, învăţăm prin experienţă şi experimentare, practic, nu există altă cale. Priviţi copiii mici cum învaţă acţionând, făcând. Ei încep o acţiune şi uneori reuşesc, alteori eşuează, şi, cu toate acestea, ei merg mereu înainte. Dacă primesc din exterior mesajul că eşecul face parte din procesul de învăţare, ei vor fi încurajaţi să continue. Aceasta este o poveste fără sfârşit, până la finalul vieţilor noastre.

 

Vă rugăm să adresaţi un mesaj participanţilor la Conferinţa de Psihoterapie Experienţială şi Dezvoltare Personală Unificatoare şi pentru cititorii noştri!

O călătorie de o mie de mile începe cu un singur pas – LaoTzu, 6 B.C. Vă mulţumesc pentru întrebări şi pentru invitaţia la Conferinţa SPER 2015.

 

(Interviu realizat de Psih. Dr. Sorina Daniela Dumitrache,  Traducere – Psih. Dr. Iuliana Molnar, Psih. Alexandru Ioan Manea)

http://www.artte.ro/numarul-2/revista/volumul-1/numarul-2/14-interviu-cu-prof-gerhard-fichtner-academia-germana-pentru-psihomotrica

One Comment Add yours

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s